Numele lui Vlad Mercori apare în prim-plan într-o analiză tranșantă despre centura metropolitană a Clujului, un proiect de peste un miliard de euro care scoate la iveală un posibil sistem aproape industrial de falsificare a „experienței similare” în marile licitații publice.
Centura metropolitană a Clujului, cu o valoare estimată la aproximativ 1,1 miliarde de euro, este pusă de Vlad Mercori în paralel cu proiectul centurii Moscovei, evaluat la circa 1,7 miliarde de euro, în ciuda diferenței evidente dintre dimensiunea celor două orașe. Licitația derulată de primarul Emil Boc a fost lansată de trei ori, pentru că de fiecare dată a existat o singură ofertă admisă și au fost semnalate probleme în întocmirea documentației. La capătul acestor reluări, contractul a ajuns tot la Dimex, compania care depusese ofertă la toate rundele anterioare.
După parafarea contractului, situația se complică brusc: o firmă din Republica Srpska, prezentată inițial public drept „din Bosnia”, anunță că nu a acceptat niciodată să participe la proiect. Această companie din Srpska era menționată ca furnizor de „experiență similară” pentru Dimex, pentru o cotă extrem de mică din contract, estimată la 8–10 milioane de euro. Reprezentanții ei susțin că, în 2024, au refuzat orice implicare și acuză că semnăturile și documentele care le poartă numele au fost falsificate integral.
Conform relatărilor, femeia care controlează firma din Republica Srpska ar fi spus că a fost chiar amenințată să nu expună falsul, astfel încât licitația să poată continua fără blocaje. Plângeri au ajuns atât la DNA, cât și la Parchetul European, deoarece proiectul are cofinanțare din fonduri europene. Vlad Mercori notează că Emil Boc își susține nevinovăția, afirmând că nu avea cum să cunoască existența falsurilor și că se bazează pe rapoartele echipei de achiziții, nu pe verificarea personală a fiecărui act în parte.
Este detaliat și modul în care firme din afara României sunt puse la bataie pentru a bifa condiția de „experiență similară” în procedurile de achiziție. Acordurile europene permit participarea la licitații a companiilor din state terțe, precum Turcia sau Azerbaidjan. Practic, o firmă românească fără suficiente proiecte poate să-și „cumpere” eligibilitatea, asociindu-se cu un partener străin căruia îi lasă 1–2% din contract, în schimbul portofoliului de lucrări pe care îl aduce în asociere.
Cadrul legal acceptă cumularea experienței similare de la toți membrii asocierii, fără legătură obligatorie cu procentul de participare la contract. Din acest motiv, o companie cu doar 0,5% din lucrare poate acoperi integral cerința de experiență. Teoretic, firma străină ar trebui să ofere servicii reale – consultanță, proiectare, management de proiect sau inginerie – și să fie remunerată prin liderul asocierii, cel mai des o companie din România. În dosarul centurii Clujului, suspiciunea majoră este că această asociere ar fi existat doar scriptic, pe baza unor acte falsificate.
Vlad Mercori menționează că, în alte cazuri, autoritățile contractante au recurs la verificări directe la partenerii din afara țării. Sunt date exemple cu firme din Turcia, unde companii de stat din România au trimis adrese oficiale pentru a confirma dacă un constructor chiar a participat la anumite proiecte și la ce valori. Atunci când răspunsurile au infimat aceste declarații sau nu au sosit în termen, ofertele au fost respinse din procedură.
În povestea de la Cluj rămâne o necunoscută esențială: dacă Primăria a contactat sau nu firma din Republica Srpska înainte de atribuirea contractului. Interlocutorul lui Vlad Mercori sugerează că echipa de achiziții ar fi lucrat sub presiune, având în față o singură ofertă și perspectiva pierderii finanțării și a proiectului. În asemenea condiții, verificările pot fi reduse la minimum, fie din neglijență, fie din dorința de a nu bloca o investiție catalogată drept strategică.
Se ridică și tema responsabilității publice: discursul este centrat aproape exclusiv pe primari sau șefi de consilii județene, deși în spatele lor operează departamente tehnice și compartimente de achiziții care redactează caietele de sarcini și rapoartele de evaluare. Este amintit și un alt caz, în care o firmă românească și-ar fi falsificat certificatul ANAF privind lipsa datoriilor, iar frauda a ieșit la iveală doar pentru că autoritatea a verificat direct documentul pe site-ul instituției fiscale.
După scandal, firma din Republica Srpska ar fi constatat că datele și actele sale au fost utilizate fără acord în încă patru licitații derulate în România, de alte companii. Acest lucru indică un posibil „model de afaceri” bazat pe multiplicarea ilegală a documentelor de experiență similară, prin „clonarea” aceleiași firme străine în mai multe asocieri. Specialiști citați de Vlad Mercori afirmă că traseul documentelor transmise electronic poate fi reconstituit de autorități, ceea ce ar permite identificarea celor responsabili.
Printre soluțiile tehnice discutate se află obligativitatea autentificării notariale a acordurilor de asociere, mai ales pentru contractele de valoare mare. Prezența fizică a administratorilor și verificarea identității acestora ar elimina din start multe tentative de fals. În lipsa unor garanții procedurale clare și pe fundalul presiunii de a nu pierde fonduri europene, episoade precum cel al centurii Clujului riscă să devină repere ale vulnerabilităților cronice din sistemul de achiziții publice din România.
